Ma incanta marea…
O ultima zi la mare…O vad asa frumoasa, desi zbuciumata. GANDURI…Ea nu ar vrea sa fie zbuciumata, eh…dar vantul, el o preseaza, el o starneste. Altfel, ea ar fi linistita. El…o forta exterioara, o zbuciuma?
E neputincioasa marea? Si ce daca sufla vantul?…ea ar trebui sa ramana linistita, daca nu vrea sa fie zbuciumata. Ii sta in putere sa faca aceasta? Se pare ca nu.
E o lupta azi intre VANT si MARE!!! E o lupta de secole. Dar cine baga in seama aceasta lupta? Cine o observa? Cui ii pasa de ea?
Prea neputincioasa, mi se pare, marea. Prea puternic si orgolios e vantul.
Si totusi…marea e o luptatoare! Nu se lasa intimidata. Ea lupta cu vantul si-si arunca valurile si stropii de apa pana sus, spre cer. Toti o numesc “infuriata”! Dar mie mi se pare ca e o luptatoare, nu infuriata.
O admir: e incantatoare; e perseverenta. Dar…nu-si depaseste malul, oricat de zbuciumata ar fi. Da, isi trimite valurile mai departe decat ieri, dar si le retrage rapid inapoi. Exista o intelegere intre ea si uscat? Ii este frica de uscat. O, nu!!! Sa fie si fricoasa? Nu mi se pare asa…mai degraba, e o lege a marii: isi cunoaste limitele puse de Creatorul. Dar vantul si malul nu-si cunosc limitele? Ma intreb…
O admir si ma gandesc cum a vazut-o Meniuc in eseul lui…”Marea e stranie. Se duce o lupta pe care n-o pot intelege, e ceva ce se petrece in adancuri, in noianuri, in departarile noptii.”
Alta data o vede altfel: “Marea toata se stravede in luminite farmecatoare. O admiri, te simti incantat, dar nu te-ntrebi prin ce zbucium a trecut, ce furtuni i-a fost dat sa sufere o noapte intreaga, spre a fi, in sfarsit, sublima si maiestoasa dimineata.”
Marea stie sa fie zbuciumata, atunci cand e momentul. Dar stie sa fie si sublima si maiestoasa!!!!
Ma incanta marea….
Ma linisteste, chiar si atunci cand e zbuciumata….
Filed under: GANDURI
